Acțiune în revendicare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva fostului chiriaș. Existența unui „bun”. Imobil înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995. Act de înstrăinare necontestat în termenul legal.

I. Valabilitatea titlului de proprietate al intimatei-pârâte nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, reclamanţii-recurenţi nepromovând înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 acţiunea în nulitate împotriva acestui contract.

II. Principiului stabilităţii circuitului civil se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate şi, aplicându-l la circumstanţele concrete ale speţei - în care titlul pârâtei obţinut în temeiul Legii nr. 112/195 s-a consolidat, iar reclamanţii au declanşat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în scopul obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie, Curtea constată că în mod corect instanţa de apel a ajuns la concluzia că admiterea acţiunii în revendicare ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil.

III. Faptul că Fondul Proprietatea nu ar funcţiona într-un mod care să conducă la despăgubirea efectivă a persoanelor îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001 nu poate fi imputat intimatei-pârâte, deoarece singurul culpabil că nu ar fi implementat suficient de coerent dispoziţiile legii reparatorii este statul, iar nu un particular, care nu poate fi obligat să suporte consecinţele unei inacţiuni a statului şi care – dimpotrivă – beneficiază la rândul să de protecţia oferită de stat şi de Convenţie.

Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă

Decizia nr. 284R/ 18 martie 2011

Nepublicată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 04.02.2008, reclamanţii A. R. M., M. M. A., E. D. A. şi O. C. I. au solicitat obligarea pârâtei G. R. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. O. nr. 3 corp A+B, sector 2, compus din coridor, dormitor, sufragerie, birou-biblioteca, WC, bucătărie, grup sanitar si boxa, in suprafaţa utila de 60,41 mp, reprezentând o cota indiviza de 24,76% din imobil si 73,78 mp teren situat sub construcţie

Prin sentinţa civilă nr. 7982/03.11.2009 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins ca neîntemeiata cererea formulata de reclamanţi.

Pentru a pronunţa acesta sentinţa, instanţa a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii fostului proprietar al imobilului, ce a fost preluat in baza Decretului nr. 92/1950. Parata a cumpărat corpul A+B al imobilului situat in Bucureşti, str. O. nr. 3, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. NO2201/17.01.1997 în temeiul Legii 112/1995.

Acţiunea în revendicarea unui bun preluat de stat în perioada 06.03.1945 -22.12.1989 are un regim juridic parţial derogator de la acţiunea in revendicare clasica, aşa încât la compararea titlurilor parţilor trebuie sa se tina seama de dispoziţiile Legii nr.10/2001, de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, precum si de jurisprudenţa CEDO. Întrucât parata a cumpărat bunul de la stat, in baza unei legi in vigoare la acea data, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost contestata pana acum in justiţie. si fata de obligaţia impusa de art. 329 alin. 3 C. Proc. Civ., fiind obligatorie respectarea deciziei nr. 33/2008 a ICCJ.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

În motivarea căii de atac, reclamanţii au arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre data cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii.

In mod greşit instanţa de fond a considerat ca prevederile art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001 vin sa consolideze, sa întărească titlul chiriaşului cumpărător de buna-credinţa in condiţiile in care fostul proprietar nu a promovat acţiune in nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat in baza Legii nr. 112/1995.

Aceasta teorie dezvoltata in motivele sentinţei apelate este in mod evident discriminatorie si in total dezacord cu practica CEDO.

In raport de practica CEDO de ultima ora si de semnalele transmise României de Curtea de la Strasbourg cu privire la soluţiile abuzive ale instanţelor romane privitoare la cererile in restituirea proprietăţilor naţionalizate in perioada 1945-1989, considera ca in mod netemeinic si nelegal instanţa de fond nu a procedat la procedeul comparării titlurilor lor. In speţa de fata, prin promovarea acţiunii in revendicare, care vizează restituirea in natura a imobilului, se urmăreşte valorificarea dreptului de proprietate al apelanţilor, drept care rezulta din art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, in vigoare la data formulării acţiunii.

[…]

Prin decizia civilă nr. 985 A/29.09.2010 Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii reclamanţi, reţinând că incidenţa Legii nr.10/2001 este cerută de situaţia imobilului în litigiu de imobil preluat în mod abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989. Astfel, potrivit art. 2 lit. a) din legea nr. 10/2001 au acest caracter „imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare.” Or, aşa cum a reţinut si instanţa de fond acest imobil ce a aparţinut autorului apelanţilor-reclamanţi a fost preluat de stat in baza Decretului nr. 92/1950.

Situaţia de bun preluat de stat a imobilului în litigiu impune raportarea la acest act normativ care reglementează situaţia juridică a imobilelor preluate de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aplicarea Legii nr. 10/2001 este obligatorie în speţă chiar dacă s-a stabilit că statul nu a avut un titlu asupra bunului litigios (în sensul că actul de preluare nu a avut ca efect transferul dreptului de proprietate către stat), deoarece art. 6 alin. 2 din legea nr. 213/1998 prevede în mod expres că, „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”. Or, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este tocmai legea specială de reparaţie.

Formularea acţiunii în revendicare de către reclamanţi şi întemeierea pe dispoziţiile art. 480 C.civ. nu exclude, în cadrul acţiunii în revendicare prin care se solicită compararea titlurilor concurente, incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 deoarece regimul revendicării bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este cel special prevăzut de Legea nr. 10/2001.

De altfel, chiar apelanţii, prin motivele de apel, arata ca sunt aplicabile dispoziţii ale acestei legi, cu referire doar la art. 2, ceea ce înseamnă ca recunosc implicit ca imobilul respectiv intra in domeniul de aplicare al acestei legi.

Tribunalul a constatat că soluţia este în acord cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - obligatorie pentru instanţele judecătoreşti - în care s-a stabilit că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din Codul civil.”

In cauza este incidentă Legea nr. 10/2001, iar în lipsa anulării contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâta în temeiul Legii nr. 112/1995, nu se poate acorda preferinţă titlului prezentat de reclamanţi, această soluţie decurgând din art. 45 din Legea nr. 10/2001 în varianta în vigoare la data promovării acţiunii de faţă.

In cazul neexercitării in termenul prevăzut de lege a acţiunii pentru declararea nulităţii absolute a contractului încheiat in baza Legii 112/1995, acesta se bucura de prezumţia absoluta de validitate, dreptul dobândit in temeiul unui astfel de contract nemaiputând fi pus sub semnul îndoielii, consolidându-se.

In acţiunea in revendicare, cum este cazul de fata, nu se pot aplica regulile de drept comun (compararea titlurilor potrivit criteriilor arătate de apelanţii-reclamanţi), întrucât nu se poate face abstracţie de existenta Legii 10/2001, care este legea speciala in materia reglementarii masurilor reparatorii in natura sau prin echivalent pentru imobilele preluate de stat in perioada 6.03.1945-22.12.1989.

De asemenea, tribunalul a reţinut că prin respingerea acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu se încalcă principiile jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului consacrate în cauza Faimblat împotriva României.

Astfel, în această cauză, premisa pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a întemeiat concluzia privind încălcarea art. 6 din CEDO a fost declanşarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 de către reclamanţii Solomon Faimblat şi Salomeia Faimblat precum şi jurisprudenţa naţională divergentă cu privire la competenţa instanţelor naţionale de a soluţiona pe fond notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, anterioară Deciziei ICCJ nr. 58/2007 care a determinat Curtea să aprecieze că reclamanţii nu aveau, la data desfăşurării procedurii lor administrative, niciun mijloc efectiv de a promova acţiuni în faţa unei instanţe judecătoreşti, cât timp procedura administrativă se afla în curs de desfăşurare.

Analiza Curţii a avut în vedere în mod esenţial în cauza menţionată modul de desfăşurare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi declanşată de reclamanţi.

Premisele de la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat împotriva României nu se regăsesc în speţa de faţă, deoarece reclamanţii ca persoane ce au înţeles sa formuleze notificare în baza legii nr. 10/2001 au posibilitatea de a uza de toate mecanismele puse la dispoziţie de această lege pentru obţinerea despăgubirilor sau a altor masuri reparatorii, chiar si prin compensare, însă nu si a dreptului la restituirea imobilului în natură, întrucât statul la adoptarea Legii 10/2001 nu a garantat restituirea tuturor bunurilor imobile în natură, ci doar in cazurile în care acesta nu a fost înstrăinat.

Tribunalul a reţinut că soluţia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului apelanţilor reclamanţi al respectarea bunurilor, drept garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

În prealabil, trebuie menţionat că acest text al Convenţiei nu garantează de principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenţii. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenţiei, statul roman a adoptat o lege de reparaţie cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989, Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării CEDO şi indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudenţa sa de către Curtea de la Strasbourg.

În speţă, intimata pârâta, persoana privata care a dobândit bunul litigios în mod valabil din perspectiva legislaţiei interne, ar fi pusa în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care a confiscat odinioară bunul în litigiu (Raicu împotriva României par. 37). Cu alte cuvinte, pentru situaţia creată în patrimoniul apelanţilor-reclamanţi, prin vânzarea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 combinat cu deficienţele Fondului Proprietatea nu poate răspunde cumpărătorul în baza legii nr. 112/1995 care a respectat dispoziţiile acestei legi la data încheierii contractului de vânzare cumpărare. O asemenea răspundere a cumpărătorului în baza legii nr. 112/1995 ar fi disproporţionată cu scopul urmărit (protejarea intereselor foştilor proprietar) deoarece nu un particular care şi-a dobândit bunul cu respectarea legii trebuie să suporte povara responsabilităţii statului care a confiscat aceste bunuri în perioada comunistă, ci doar statul.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că există un „bun” în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie în măsura în care în mod cumulativ printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie o instanţă judecătorească a recunoscut unei persoane calitatea de proprietar al bunului şi prin dispozitivul hotărârii a dispus în mod expres restituirea bunului către acea persoană (Păduraru c. României).

În cauză, tribunalul a constatat că nici o instanţă nu a dispus restituirea imobilului în litigiu către reclamanţi, iar existenta unei hotărâri ce nu este la acest moment irevocabila si care priveşte un alt apartament nu are ca efect automat restituirea bunului către acesta. Aşa fiind, această constatare nu reprezintă un bun actual în sensul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg .

In ceea ce priveşte posibilităţile pe care le-ar avea la îndemână intimata-parata pentru obţinerea unor despăgubiri la valoarea preţului de piaţă pentru imobil, in temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea 10/2001, acestea nu constituie în niciun caz argumente juridice care sa conducă la soluţia pe care o doresc apelanţii, si anume la acordarea preferabilităţii titlului autorului lor fata de cel al intimatei-parate si încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la posibilităţile de restituire in natura a acestui bun si de asemenea a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

In final, tribunalul a constatat că în ceea ce priveşte reglementările diferite în privinţa posibilităţilor pe care cele doua categorii de proprietari le au pentru obţinerea despăgubirilor nu pot reprezenta motive care sa conducă la admiterea acţiunii în contra dispoziţiilor legale şi că modalitatea de reglementare de către un stat a unor situaţii diferite nu reprezintă discriminare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. R. M., M. M. A., E. D. A. şi O. C. I.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, interpretând eronat actul juridic dedus judecaţii, achiesând la soluţia şi motivarea instanţei de fond.

Recurenţii reclamanţi menţionează faptul că instanţele române au îmbrăţişat si îmbrăţişează şi la acest moment doua opinii total diferite în ceea ce priveşte interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001 în raport cu decizia nr. 33/2008 a ICCJ si cu practica CEDO în materia recunoaşterii dreptului de proprietate al celor care au fost deposedaţi în mod abuziv de către Statul totalitar.

În opinia recurenţilor reclamanţi, instanţele care au soluţionat cauza în fond si apel dezvoltă şi aplică teza conform căreia prin nepromovarea de către aceştia a unei acţiuni în nulitatea titlului chiriaşului subdobânditor, în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, face la acest moment imposibila calea revendicării pe dreptul comun.

[…]

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

În prealabil, Curtea ţine să sublinieze faptul că, în actuala sa reglementare, dată de dispoziţiile art. 306 şi art. 302¹ lit. c) C. Proc. Civ., recursul este o cale extraordinară de atac în situaţia în care litigiul este supus şi căii de atac devolutive a apelului, el fiind pus la dispoziţia părţilor numai pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C. Proc. Civ., motive care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate. Aşadar controlul judiciar se limitează numai la problemele de drept incidente în speţă, nu şi asupra verificării situaţiei de fapt, aşa cum a fost stabilită de către cele două instanţe de fond.

Din această perspectivă, Curtea arată că ies de sub controlul instanţei de recurs aspectele care ţin de stabilirea situaţiei de fapt şi de temeinicia hotărârii, urmând a fi analizate în cadrul acestei căi de atac criticile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. Proc. Civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. Proc. Civ., constând în aceea că instanţa de apel a interpretat eronat actul juridic dedus judecaţii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii arată că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile Legii nr. 10/2001 în raport de decizia nr. 33/2008 şi cu practica CEDO în materia recunoaşterii dreptului de proprietate al celor care au fost deposedaţi în mod abuziv de regimul totalitar. Se critică opţiunea instanţei de apel care a arătat că o corectă de interpretare a legii reiese din aplicarea tezei conform căreia – nepromovarea de către reclamanţi a acţiunii în nulitatea titlului chiriaşului subdobânditor, în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, face imposibilă calea revendicării pe dreptul comun.

Curtea arată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. Proc. Civ. se referă la actul juridic unilateral sau bilateral dedus judecăţii, în înţelesul de negotium, de manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic. Pentru situaţia în care, în scopul de a determina efectele actului juridic respectiv (adică de a-i stabili drepturile subiective şi obligaţiile civile pe care le-a generat, modificat sau stins un asemenea act), conţinutul unui astfel de act juridic nu ar fi evident, clar, ci dimpotrivă, ar fi obscur, neclar, judecătorul cauzei va face interpretarea actului juridic civil respectiv. Spre acest demers, pentru a stabili înţelesul unei clauze neclare sau echivoce a actului juridic respectiv, judecătorul investit cu soluţionarea pricinii va aplica regulile de interpretare a actului juridic civil reglementate în Codul Civil, art. 977 – 984 C.civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. Proc. Civ., interpretarea dată de judecător unui act juridic civil ale cărui clauze sunt neclare, îndoielnice, în baza probelor administrate în dosar, constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs.

Alta este situaţia în care, deşi clauzele actului juridic înţeles ca negotium sunt clare, lipsite de echivoc, totuşi judecătorul cauzei îi „schimbă natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, cu încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. 1 C.civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” (inclusiv pentru judecătorul cauzei), numai în această ipoteză partea va putea invoca motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. Proc. Civ., prin care este necesar a se arăta în ce constă schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic civil dedus judecăţii.

În speţa de faţă însă, recurenţii nu au invocat faptul că instanţa de apel a schimbat natura sau înţelesul lămurit al actului juridic dedus judecăţii, privit ca negotium, ci faptul că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, prin prisma susţinerii că instanţa de apel ar fi interpretat în mod greşit legea de drept substanţial aplicabilă, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. Proc. Civ. şi, prin urmare, vor fi analizate de instanţa de recurs din această perspectivă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. Proc. Civ., constând în aceea că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din dezvoltarea motivelor de recurs instanţa reţine că recurenţii susţin aplicarea sau interpretarea greşită de către instanţele de fond a prevederilor Legii nr. 10/2001, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia E.D.O. şi a practicii CEDO în materia protecţiei dreptului de proprietate privată, a regulilor de drept comun în materia revendicării reglementate prin dispoziţiile art. 480-481 C.civ.

Curtea reţine că în mod corect au reţinut ambele instanţe de fond aplicabilitatea în cauză a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite (publ. în M. Of. nr. 108 din 23.02.2009), întrucât - deşi acţiunea în revendicare de faţă a fost introdusă în data de 04.02.2008 (deci după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), sentinţa de fond a fost pronunţată în data de 03.11.2009, iar decizia în interesul legii este o decizie de interpretare a legii, astfel că nu se pune problema unei retroactivităţi, ci a aplicării unei norme juridice în vigoare la data naşterii raportului juridic dedus judecăţii, în interpretarea obligatorie dată de instanţa supremă. Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. 3 C. Proc. Civ., interpretarea instanţei supreme a devenit obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, astfel încât ea era obligatorie pentru instanţele de fond, aşa cum este obligatorie şi pentru instanţa de recurs.

În considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a arătat că adoptarea reglementării speciale, derogatorii de la dreptul comun, conduce la imposibilitatea utilizării reglementării anterioare. În consecinţă, instanţa reţine că acele criterii clasice de comparare a titlurilor de proprietate, rezultate din doctrina şi practica anterioară anilor 1990, au rămas fără aplicare ca urmare a dispoziţiilor de imediată aplicare a legii speciale de reparaţie nr. 10/2001, urmând a fi supuse spre analiza instanţei de recurs criteriile de comparare invocate în susţinerea recursului de către recurenţii-reclamanţi, respectiv:

a) existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei şi al jurisprudenţei CEDO;

b) principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995;

c) criteriul modalităţii concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.

a) critica din recurs referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei;

Având de soluţionat o acţiune în revendicare, în care reclamanţii şi-au justifică calitatea de moştenitori ai fostului proprietar asupra bunului revendicat pe nevalabilitatea titlului statului, pretinzând că bunul a ieşit în mod nevalabil din patrimoniul autorului său, în mod corect au procedat instanţele la verificarea valabilităţii titlului statului, chestiune care are natura juridică a unei veritabile chestiuni prejudiciale.

Astfel, Curtea constată că valabilitatea titlului statului a făcut obiectul analizei instanţei de apel, în cadrul criteriilor de preferabilitate a unuia dintre titlurile exhibate de către părţi, tribunalul reţinând că situaţia juridică a bunului revendicare este reglementată prin dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind un bun naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Decretul nr. 92/1950 contravenea art. 8 şi art. 10 din Constituţia din 1948 cu privire la proprietatea privată şi dispoziţiilor art. 481 C.civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Cum, în ierarhia actelor normative, Constituţia şi Codul Civil (ca lege organică) au prioritate, rezultă că Decretul nr. 92/1950 rămâne fără aplicabilitate, cu consecinţa că bunul revendicat nu a ieşit legal din patrimoniul adevăratului proprietar, autorul recurenţilor-reclamanţi.

Făcând aplicarea directă a jurisprudenţei Curţii E.D.O. (conform art. 46 din Convenţia E.D.O. şi art. 21 alin. 2 din Constituţie), în special cea reieşită din cauzele Ioana Petrescu şi alţii c. României (cererea nr. 23635/04, hotărârea din 03.06.2008), Gabriel c. României (cererea nr. 35951/02, par. 25-26, hotărârea din 08.03.2007 şi Florescu c. României, (cererea nr. 41857/02, par. 25-27, hotărârea din 08.03.2007), în care Curtea E.D.O. a arătat că reclamanţii sunt titularii unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere constatarea instanţelor interne privind caracterul ilegal şi abuziv al confiscării de către stat a imobilului; din cauzele Czaran şi Grofcsik c. României (cererea nr. 11388/06, hotărârea din data de 02.06.2009), Filipescu c. României (cererea nr. 34839/03, hotărârea din 30.09.2008, definitivă la 30.12.2008) şi Gingis c. României (cererea nr. 35955/02, hotărârea din data de 04.11.2008, publ. în M. Of. nr. 458/02.07.2009), în care Curtea a arătat că, întrucât instanţele interne au stabilit caracterul ilegal al naţionalizării, chiar dacă această împrejurare a fost reţinută în considerente, iar nu în dispozitiv, reclamanţii aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; instanţa constată că recurenţii-reclamanţi au o „valoare patrimonială” în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, ca o consecinţă directă a constatării expuse în cele ce preced, conform căreia bunul revendicat nu a ieşit legal din patrimoniul adevăratului proprietar, autorul recurenţilor-reclamanţi.

În acelaşi timp, valabilitatea titlului de proprietate al intimatei-pârâte nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare nr. 2201/17.01.1997 nu a fost anulat, reclamanţii-recurenţi nepromovând înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 1072001 acţiunea în nulitate împotriva acestui contract.

Prin urmare, şi apelanta-pârâtă are un „bun” în sensul Convenţiei E.D.O., deoarece a cumpărat apartamentul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractului său de vânzare-cumpărare nu a fost contestată în termenul şi condiţiile prescrise de lege, de către recurenţi.

b) critica din recurs referitoare la modalitatea de aplicare a principiului securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995;

În conformitate cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, care a rezolvat problema concursului dintre legea specială şi cea generală, conform principiului generalia specialibus derrogant, reiese că, în ceea ce priveşte respectarea dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001

În conformitate cu dispoziţiile acestei legi speciale, aplicabile în ipoteza acelor bunuri preluate în mod abuziv în perioada de referinţă a legii – ca şi bunul imobil în litigiu – fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilul înstrăinat de către stat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. c), iar conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, la data expirării termenului special de prescripţie prevăzut de text, dreptul de proprietate dobândit de pârâtă s-a consolidat.

În ceea ce priveşte respectarea principiului stabilităţii circuitului civil, Curtea reţine că principiul securităţii raporturilor juridice ”se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept” (cauza Beian c. României, hotărârea din 6 decembrie 2007).

Acest principiu fundamental de drept se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate şi, aplicându-l la circumstanţele concrete ale speţei - în care titlul pârâtei obţinut în temeiul Legii nr. 112/195 s-a consolidat, iar reclamanţii au declanşat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în scopul obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie, prin notificarea înregistrată sub nr. 4269/19.04.2001 la Primăria Municipiului Bucureşti – Curtea constată că în mod corect instanţa de apel a ajuns la concluzia că admiterea acţiunii în revendicare ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil.

c) critica din recurs referitoare la modalitatea concretă de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.

Cu privire la criteriul susţinut de către recurenţi pentru rezolvarea disputei dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun – respectiv al modalităţii concrete de obţinere a unei reparaţii efective în dreptul intern pentru pierderea bunului – Curtea arată că tot Legea nr. 10/2001 (art. 18 lit. c şi art. 45 alin. 2 din lege) oferă criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate exhibate de ambele părţi, aşa cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, analiza preferabilităţii unuia dintre titluri urmând a se face nu în raport de acest aspect, ci prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, faţă de prevederile exprese ale deciziei date în recursul în interesul legii.

De asemenea, Curtea mai reţine că în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Raicu c. României) s-a decis, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri; că singurul culpabil că nu ar fi implementat suficient de coerent dispoziţiile legii reparatorii (care să conducă la obţinerea unei despăgubiri efective de către persoanele îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001) este statul, iar nu un particular, căruia nu-i poate fi imputat acest lucru şi care nu poate fi obligat să suporte consecinţele unei inacţiuni a statului deoarece, la rândul său, acesta beneficiază de protecţia oferită de stat şi de Convenţie.

Prin respingerea acţiunii în revendicare nu se îngrădeşte dreptul reclamanţilor de a-şi valorifica dreptul de proprietate prin măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 şi în conformitate cu principiile CEDO.

Cu referire la argumentul susţinut prin motivele de recurs dedus din interpretarea hotărârii pilot pronunţată de Curtea E.D.O. în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României (cererile nr. 30767/05 şi nr. 3380/06, hotărârea din 12.10.2010), Curtea constată faptul că instanţa europeană a decis că reclamantele nu au un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu deţin nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care instanţele să le fi recunoscut dreptul de proprietate şi care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigenţelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. În cauză, reclamantele deţineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naţionalizării, însă instanţa europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătoreşti nu reprezintă un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Se mai susţine prin motivele de recurs faptul că în cauzele împotriva României Curtea E.D.O. a atras atenţia asupra gravelor consecinţe pe care le creează nefuncţionalitatea Fondului Proprietate.

Curtea constată neîntemeiate aceste critici, având în vedere faptul că în mod constant instanţa de contencios a drepturilor omului a subliniat ideea că statele-contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privinţa modalităţii de reglementare a situaţiei juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă.

Un principiu de bază reieşit din studiul jurisprudenţei C.E.D.O., aplicat în mod constant de instanţa europeană, este acela conform căruia „speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1”. Acest principiu îşi are raţiunea în ampla marjă de apreciere pe care o au Statele-părţi la Convenţie cu privire la adoptarea sau nu a unei legislaţii de restituire a bunurilor ce au fost preluate de stat înainte de ratificarea Convenţiei, sau cu privire la domeniul de aplicaţie al acestei legislaţii, ele fiind singurele în măsură să aprecieze cu privire la oportunitatea reconstituirii unui fost drept de proprietate, a condiţiilor în care operează restituirea (în natură sau prin echivalent) sau a categoriei persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii. Această regulă a fost aplicată de Curte în cauza Drăculeţ c. României (cererea nr. 20294/02, hotărârea din data de 06.12.2007, definitivă la data de 31/03/2008), în care a reamintit că articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu aplică asupra Statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.

Respectând marja de apreciere, Statul Român a reglementat condiţiile în care vor fi restituite bunurile pe care le-a preluat înainte de ratificarea Convenţiei, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 optând, în principal, să restituie foştilor proprietari, în natură, imobilele deţinute de la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice prevăzute de lege, şi în subsidiar - adică în măsura în care nu au fost înstrăinate unor terţi în baza Legii nr. 112/1995 şi cu respectarea acesteia - prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, la valoarea de piaţă a imobilului.

Curtea nu poate reţine temeinicia criticii legate de faptul că Fondul Proprietatea nu ar funcţiona, având în vedere jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cauza Maties c. României (cererea nr. 13202/2003, hotărârea din 8 iunie 2010), în care plângerea reclamantului cu privire la imposibilitatea de a-şi exercita dreptul de a primi despăgubirea pentru terenul naţionalizat, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, a fost respinsă de Curtea Europeană pe considerentul că, deşi prevederile legale în materie (respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietarii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente) îi permiteau reclamantului să obţină plata în numerar a unei părţi din despăgubirea stabilită prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu şi-a exercitat dreptul de opţiune în acest sens.

În al doilea rând, faptul că Fondul Proprietatea nu ar funcţiona într-un mod care să conducă la despăgubirea efectivă a persoanelor îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001 nu poate fi imputat intimatei-pârâte, deoarece singurul culpabil că nu ar fi implementat suficient de coerent dispoziţiile legii reparatorii este statul, iar nu un particular, care nu poate fi obligat să suporte consecinţele unei inacţiuni a statului şi care – dimpotrivă – beneficiază la rândul să de protecţia oferită de stat şi de Convenţie.

Pentru aceste considerente în fapt şi în drept, Curtea constată că tribunalul a soluţionat acţiunea în revendicare cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii europene create în aplicarea acestui text convenţional, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 8 şi 9 C. Proc. Civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, ca nefondat.