O zi de ședință călduroasă la un tribunal comercial din România. La bară, un avocat este pe cale să își finalizeze pledoaria:
Avocatul: - Domnule președinte, depunem jurisprudența acestui complet prin care s-a statuat în sensul că ….
Președintele: - Și ce dacă am spus așa, domnule avocat? E vreo lege care mă obligă să dau aceeași soluție?
Avocatul: - Domnule președinte, având în vedere că există aceeași situație de fapt și normele aplicabile nu au fost modificate [întrerupt de către președinte]
Președinte: - Și chiar dacă, există vreo lege care să mă oblige?
Poate că aceasta este independența de care vorbea mai experimentatul coleg în filozofia sa. Însă nu mă miră că s-au aprins becurile de avarie ale independenței, colegul ajungând să se vadă deja funcționar la primărie. Este de fapt rezultatul modului de pregătire individualist, axat pe propria persoană: soluția mea/hotărârea mea/argumentul meu este cel/cea mai bun(ă) și dacă nu e vreo lege care să mă oblige la un anumit raționament, fac ce vreau și cine mă împiedică îmi afectează independența. Și dacă legea respectivă nu îmi convine, încerc să o înlătur cu jurisprudența CEDO, că doar nu am citit atâtea hotărâri degeaba!
În timp ce citeam articolul la care am făcut referire mai sus, mă întrebam ce ar fi înțeles din el un judecător dintr-un sistem care acceptă doctrina stare decisis. Oare să credem că un judecător care acceptă opinia Curții de Apel e mai puțin independent decât altul care nu se simte legat nici măcar de propriile hotărâri? Să înțelegem că un judecător care nu schimbă un precedent stabilit acum 100 de ani e servil? Cred că înainte de a fi foarte convinși că un anumit sistem e cel mai bun, ar trebui să scoatem capul din acvariu și să ne dăm seama că ceea ce vedem nu este oceanul.
Îmi mențin opinia că ceea ce ne împiedică să ajungem la jurisprudența unitară este egoismul și orgoliul, nu lipsa unui cadru legislativ.
Egoismul, pentru că nu ne interesează că pe aceeași situație de fapt, un cetățean în Suceava își pierde casa și unul în București o păstrează sau că pe aceeași situație de fapt și pe același probatoriu, un cetățean în Constanța este achitat și altul din Iași este condamnat. Atât timp cât eu am pronunțat soluția mea, nimic altceva nu mai contează.
Orgoliul, pentru că nu suntem dispuși să acceptăm niciun argument care poate să fie superior propriului nostru raționament și avem impresia că hotărârea pe care o pronunțăm e proprietate personală. Oamenii care apelează la sistemul de justiție sunt simple mijloace prin care judecătorul își poate etala măiestria și cunoștințele în drept. Stabilitatea, predictibilitatea, ordinea juridică, toate sunt noțiuni care rămân unde le e locul, în hotărârile CEDO pe care le citim fără să le înțelegem și de care mai amintim eventual când scriem un articol, ca să dea bine.
Gândurile și propunerile mele sunt departe de a sugera conformismul informal, cum greșit s-a înțeles.
Cred că INM-ul ar trebui să învețe auditorii de justiție diferența dintre independență și intoleranță, dintre servilism și gândire rațională. Confuzia între noțiuni cred că este în legătură cu viziunea unor auditori de justiție, lipsiți de experiența unei alte profesii juridice. Chiar dacă sunt exprimate fără eleganță, unele din criticile care ne sunt aduse par din această perspectivă, întemeiate.
Dezbaterea problemelor de drept este de esența pregătirii pentru profesia de magistrat, însă incapacitatea de a accepta un argument majoritar, uneori folosind replici acide față de colegi, nu mi se pare că ține de independența viitorului magistrat. Această lipsă de toleranță cred că poate fi ajustată în cadrul INM, de către formatori care la rândul lor vor fi lăsat orgoliul la o parte și vor propune (nu impune) o soluție unitară unei anumite probleme de drept.
De asemenea, INM-ul ar putea să învețe auditorul valoarea muncii în echipă, spre deosebire de prezent, când institutul încurajează individualismul exagerat. Munca în echipă va învăța viitorul judecător sau procuror cum să asculte o opinie cu care nu este de acord, cum să își exprime dezacordul fără să jignească și cum să formuleze un raționament cât mai persuasiv. Este adevărat că discuții există în cadrul dezbaterilor, însă lipsesc proiectele de echipă, în care rezultatul final să depindă nu numai de cunoștințele teoretice, dar și de modul în care auditorii se organizează și reușesc să colaboreze.
Închei prin a cita un actor celebru, dintr-un film care atinge zona juridică: „Vanity, definitely my favorite sin!”
Comments