Sunday, March 31, 2013

CJUE, Marea Cameră, Cauza C-617/10, Åklagaren c. Hans Åkerberg Fransson–Aplicabilitatea Cartei și interpretarea noțiunii non bis in idem

Cauza C-617/10, Åklagaren c. Hans Åkerberg Fransson

Situația de fapt

Prin decizia din 24 mai 2007, skatteverket a aplicat domnului Åkerberg Fransson, pentru exercițiul financiar 2004, o taxă suplimentară de 35 542 SEK pentru veniturile din activitatea sa economică, de 4 872 SEK pentru TVA și de 7 138 SEK pentru contribuțiile angajatorului. Ea i‑a aplicat de asemenea, prin aceeași decizie, pentru exercițiul financiar 2005, o taxă suplimentară de 54 240 SEK pentru veniturile din activitatea sa economică, de 3 255 SEK pentru TVA și de 7 172 SEK pentru contribuțiile angajatorului.

Domnul Åkerberg Fransson a fost citat la 9 iunie 2009 pentru a se prezenta în fața Haparanda tingsrätt (Tribunalul Districtului Haparanda), în cadrul unei proceduri pentru infracțiuni fiscale în formă agravată. El era învinuit că, în cuprinsul declarațiilor sale fiscale aferente exercițiilor financiare 2004 și 2005, ar fi furnizat informații inexacte care au expus trezoreria publică unor pierderi ale încasărilor legate de perceperea impozitului pe venit și a taxei pe valoarea adăugată. Decizia de aplicare a unor taxe suplimentare este motivată prin aceleași fapte de fals în declarații ca și cele reținute de Ministerul Public în procedura penală din litigiul principal.

Aplicabilitatea Cartei într-o situați pur internă

În această privință, trebuie amintit că domeniul de aplicare al cartei, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, potrivit căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. (par. 19)

În speță, este necesar de la bun început să se sublinieze că sancțiunile fiscale și urmărirea penală care l‑au vizat sau îl vizează pe domnul Åkerberg Fransson sunt legate în parte de neîndeplinirea obligațiilor sale declarative în materie de TVA. (par. 24)

Rezultă de aici că sancțiuni fiscale și urmărirea penală pentru fraudă fiscală precum cele care l‑au vizat sau îl vizează pe învinuitul din litigiul principal din cauza inexactității informațiilor furnizate în materie de TVA constituie o punere în aplicare a articolului 2, a articolului 250 alineatul (1) și a articolului 273 din Directiva 2006/112 (anterior articolele 2 și 22 din A șasea directivă) și a articolului 325 TFUE și, așadar, a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. (par.  27)

Faptul că reglementările naționale care servesc drept temei sancțiunilor fiscale și urmăririi penale menționate anterior nu ar fi fost adoptate pentru a transpune Directiva 2006/112 nu poate fi de natură să repună în discuție această concluzie, din moment ce prin aplicarea lor se tinde la sancționarea unei încălcări a dispozițiilor directivei menționate și se urmărește, așadar, punerea în aplicare a obligației impuse de tratat statelor membre de sancționare efectivă a comportamentelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. (par. 28)

Interpretarea elementului bis din non bis in idem

În această privință, trebuie arătat că articolul 50 din cartă nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte de nerespectare a obligațiilor declarative în domeniul TVA‑ului, o combinație de sancțiuni fiscale și penale. Astfel, pentru a garanta perceperea integralității încasărilor din TVA și, prin aceasta, protecția intereselor financiare ale Uniunii, statele membre dispun de libertatea de alegere a sancțiunilor aplicabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 1989, Comisia/Grecia, 68/88, Rec., p. 2965, punctul 24, Hotărârea din 7 decembrie 2000, de Andrade, C‑213/99, Rec., p. I‑11083, punctul 19, și Hotărârea din 16 octombrie 2003, Hannl‑Hofstetter, C‑91/02, Rec., p. I‑12077, punctul 17). Acestea pot, așadar, să îmbrace forma unor sancțiuni administrative, a unor sancțiuni penale sau o combinație a celor două. Doar atunci când sancțiunea fiscală îmbracă un caracter penal în sensul articolului 50 din cartă și este rămasă definitivă, se opune dispoziția menționată ca pentru aceleași fapte să se desfășoare o urmărire penală împotriva aceleiași persoane.

În continuare, trebuie amintit că, în vederea aprecierii naturii penale a sancțiunilor fiscale, sunt pertinente trei criterii. Primul este calificarea juridică a infracțiunii în dreptul intern, al doilea, natura însăși a infracțiunii, iar al treilea, natura și gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte (Hotărârea din 5 iunie 2012, Bonda, C‑489/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 37). (par. 34-35)

Posibilitatea instanței de a lăsa neaplicată orice dispoziție contrară Cartei

Rezultă că dreptul Uniunii se opune unei practici judiciare care subordonează obligația instanței naționale de a lăsa neaplicată orice dispoziție contrară unui drept fundamental garantat de cartă condiției ca această contrarietate să reiasă cu claritate din textul acestei carte sau din jurisprudența aferentă, din moment ce refuză instanței naționale puterea de a aprecia pe deplin, eventual cu cooperarea Curții, compatibilitatea respectivei dispoziții cu aceeași cartă. (par. 48)