Sunday, December 9, 2012

Aplicarea principiului non bis in idem in jurisprudenta europeana si nationala - Curierul Judiciar nr. 10/2012 -

Prevăzut în mod expres în legislația națională pentru prima data în Regulamentul Organic al Moldovei principiul non bis in idem pune în balanță două drepturi legitime din dreptul procesual penal; pe de o parte există dreptul societății exercitat prin Ministerul Public de a obține condamnarea oricărei persoane care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte există dreptul acuzatului de a ști că procesul penal finalizat nu poate fi repus în discuție.

Într-o exprimare de mare acuratețe juridică, s-a statuat[1] că o justiție care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea nici prestigiu față de justițiabili, nici încrederea acestora și nici vreun folos pentru societatea juridicește organizată și chiar pentru dreptatea în sine.

Spre deosebire de alte sisteme de drept[2], principiul non bis in idem nu are o consfințire legală expresă[3] în dreptul român ci este recunoscut ca fiind efectul negativ al autorității de lucru judecat[4]. Totodată, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori este prevăzut în mod expres de către Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului la art. 4. De asemenea, garanția mai este prevăzută de către art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen[5] (CAAS) precum și de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Fiind într-o permanentă căutare a echilibrului între cele două drepturi, în aplicarea principiul non bis in idem instanțele tind să prefere, pe bună dreptate, restabilirea suprapunerii dintre realitatea faptică și realitatea juridică, sacrificând totodată dreptul acuzatului de a se bucura de liniștea procedurii penale finalizate. Alteori însă, este sacrificat dreptul societății de a obține condamnarea, păstrându-l pe acuzat la adăpostul procesului penal finalizat. Menținerea acestui echilibru precum și incidența dreptului european și convențional generează dificultăți în aplicarea principiului non bis in idem.

Pentru a-și găsi aplicarea principiul non bis in idem, trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzație în materie penală, iar autoritățile să demareze o a doua procedură penală (elementul bis), pentru aceeași faptă (elementul idem)[6] cu privire la aceeași persoană. În această a doua procedură, fie în faza urmăririi penale, fie în faza judecății, acuzatul va putea invoca excepția autorității de lucru judecat, iar Ministerul Public va dispune neînceperea urmăririi penale sau încetarea urmăririi penale iar instanța de judecată va dispune încetarea procesului penal în baza art. 10 lit. j) C. Proc. Pen. De asemenea, încălcarea principiului non bis in idem poate fi invocată pe calea extraordinară a contestației în anulare în temeiul cazului prevăzut de art. 386 alin. 1 lit. d) C. Proc. Pen.

Puteți citi articolul integral în revista Curierul Judiciar nr. 10/2012


[1] I. Tanoviceanu – Tratat de Drept și Procedură Penală, Ediția a II-a, Vol. V, Editura Curierul Judiciar, 1927, pag. 704

[2] Unde principiul non bis in idem este o garanție constituțională expresă, spre exemplu, Constituția Statelor Unite ale Americii, al V-lea Amendament: […]nor shall any person be subject for the same offense to be twice put in jeopardy of life or limb […]

[3] Noul Cod de Procedură Penală prevede în mod expres la art. 6 că nici o persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.

[4] I. Tanoviceanu, op.cit., pag. 704

[5] Aplicabil și în România potrivit Protocolului 19 privind aquis-ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene

[6] Pentru condițiile de aplicare în dreptul penal român, a se vedea M. Udroiu, O. Predescu – Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 938 - 944